Blândețea e cea mai mare virtute. Fără blândețe față de cei din jur, orice am face, oricât de talentați am fi, oricât de pragmatici și buni la a ne atinge scopurile am fi, nu cred că au valoare celelalte.
Andrei Miu crede că, dincolo de a fi pragmatici și a căuta excelența, avem nevoie de încă ceva rar și prețios: să ne punem forța interioară în slujba blândeții. Știm atât de puțin și putem controla atât de puțin încât ar fi un semn de prostie să alegem altceva.
Andrei este profesor și psiholog și unul dintre pionierii români în domeniul neuroștiinței. A fondat și conduce Laboratorul de Neuroștiințe Cognitive de la Universitatea Babeș Bolyai din Cluj.
Acest podcast este susținut de Dedeman, o companie antreprenorială 100% românească ce crede în puterea de a schimba lumea prin ambiție, perseverență și implicare.
Acest podcast este de asemenea prezentat de eMAG, o companie care crede în educație și în puterea oamenilor de a folosi tehnologia pentru a crea un viitor mai bun.
Idei principale
- Echilibrul între perfecționism, pragmatism și blândețe. Pragmatismul și perfecționismul pun presiune pe majoritatea dintre noi. Pragmatismul ne îndeamnă să ne grăbim în a ne realiza scopul, iar perfecționismul să investim foarte mult timp în a finisa ceea ce facem ca să îi dăm cea mai bună formă posibilă. Blândețea e forma în care trebuie să scoatem la lumină ce am făcut. E o condiție absolut indispensabilă pentru ca toate eforturile puse în slujba pragmatismului și perfecționismului să conteze câtuși de puțin. Dacă nu le înnobilăm cu o expresie blândă, degeaba ne-am străduit.
- Strădania de a face lucrurile cu scop și cât de bine putem. Pragmatismul ne determină să ne raportăm la un scop pe care vrem să-l atingem. Să nu lucrăm doar de dragul de a lucra, fără o finalitate clară, ci să ne asigurăm că ceea ce facem se va solda cu un rezultat concret, important pentru noi și pentru cei din jur. Perfecționismul – o trăsătură văzută ca disfuncțională în psihologie – este definit ca nevoia exagerată de a face totul perfect. Poate fi înțeles însă și ca strădania continuă de a face lucrurile în cel mai bun fel în care le putem face. Faptul că știm că am făcut tot ce-am putut cu resursele pe care le-am avut la dispoziție ne ajută să ne simțim mai bine chiar și atunci când lucrurile nu ies perfect.
- Să fii blând e o dovadă de inteligență. Blândețea e felul regal în care putem gratifica încrederea celuilalt. A nu fii blând e o dovadă că nu suntem în stare să ne dăm seama cât de mare e răspunderea pe care o creează încrederea celuilalt în noi. Trăim într-o lume pe care o înțelegem prea puțin și, într-o anumită măsură, toți suntem fragili. Trecem prin situații în care ne trezim neajutorați și apelăm la cei din jur, în care vrem să învățăm ceva și avem nevoie de altcineva să investească timp, răbdare, blândețe ca să ne învețe lucrul respectiv. Orice am face, oricât de talentați, oricât de pragmatici și buni la a ne atinge scopurile am fi, toate aceastea nu au valoare fără blândețe față de cei din jur.
- Blândețea trebuie cultivată. Graba pe care ne-o inspiră pragmatismul și perfecționismul ne pot face să fim mai puțin atenți la cei din jur. Ce ne poate aduce în echilibru cu blândețea e gândul că, la rândul nostru, ne-ar plăcea să vedem că celălalt se poartă blând, semn că își dă seama că suntem într-o poziție de vulnerabilitate. Empatia e, în mod evident, necesară pentru a ne purta cu blândețe față de ceilalți. Gândul că avem în față un om care, în pofida aparențelor, e ca noi, adică fragil atunci când se așteaptă mai puțin, ne poate face să fim mai atenți la acesta. Nu întotdeauna o să ne iasă, dar intenția e esențială. Blândețea e un lucru pe care cu toții ar trebui să ne străduim să-l cultivăm mai presus de orice altceva.
