Radu Atanasiu

Podcastul Vast&Curious este susținut de AROBS, cea mai mare companie de tehnologie listată la bursă. AROBS este o companie românească fondată acum 25 de ani la Cluj, cu birouri în opt țări și parteneri și clienți în Europa, America și Asia.  AROBS crede într-o cultură a implicării, a evoluției continue și a parteneriatului pe termen lung. Este una dintre puținele companii românești care oferă fiecărui angajat acțiuni gratuite în pachetul obișnuit de beneficii. 

****

Acest podcast este susținut de Dedeman, o companie antreprenorială 100% românească ce crede în puterea de a schimba lumea prin ambiție, perseverență și implicare. Dedeman susține ideile noi, inovația, educația și spiritul antreprenorial și este partener strategic al The Vast&The Curious. Împreună, creăm oportunități pentru conversații cu sens și întrebări care ne fac mai buni, ca oameni și ca organizații. 

Pentru conversații cu antreprenori, sociologi, psihologi și alți oameni destoinici și interesanți despre business, leadership, performanță și natura umană, abonați-vă la podcastul Vast and Curious în Soundcloud, Apple, Stitcher, Spotify

O dată la două săptămâni, punem la un loc câteva texte, idei, cărți atent selectate despre antreprenoriat, leadership, business și natura umană. Abonați-vă la newsletter pentru a le primi, aici.

Andreea Roșca: Bună seara, Radu! Bine ai venit! Îți mulțumesc foarte mult!

Radu Atanasiu: Îți mulțumesc mult de tot!

Andreea Roșca: Să începem cu începutul. În 1988, te-ai hotărât să dai la stomatologie. De ce?

Radu Atanasiu: M-am hotărât să dau la stomatologie pentru că era foarte prestigios să fii medic pe vremea aceea. Erau niște profesii care la mine în bloc erau foarte prețuite: medic, arhitect, inginer. Nu prea mă pricepeam să desenez . De asemenea, dacă te uitai la profesia medicală, vedeai că sunt destul de asupriți – trebuiau să meargă dimineață la raportul de gardă, să stea mult. Era nebunie în spital. Dar exista o specie aparte, și anume cei care stăteau singuri într-un cabinet – aceia erau propriii lor șefi. Atunci m-am hotărât. Aveam și niște exemple personale în familie, în cercul alor mei de prieteni. Mi s-a părut că e exact ce trebuie. Nu m-am gândit și la ce trebuie să faci ca să fii stomatolog, cum e să trăiești o viață de stomatolog. Nu mi-a trecut prin cap. Și nu doar asta, dar nu mi-am pus niciodată problema că e o alegere. Eu m-am dus la stomatologie, n-am pus pe hârtie niște variante. Și s-a întâmplat ceva și mai rău. La Bucharest International School of Management (BISM), unde noi, de obicei, pregătim manageri pentru a fi manageri mai buni – practic, o școală de management de business pentru manageri – de anul trecut ne-am apucat să pregătim studenți ca să avem impact mai de durată, mai de la începuturi. Pentru asta am vorbit cu foarte mulți liceeni. Foarte mulți sunt ca mine, n-au avut de ales – au ales să dea la o anume facultate. I-am întrebat între câte facultăți au ales și foarte mulți au ales „între una”, au avut o singură opțiune. Și eu la fel, nu mi-am pus problema că aș mai putea sa dau și la alta. Pe vremea aceea, nici nu se punea problema dacă să dai sau nu la facultate. Normal că dădeai, că altfel te luau în armată. Și s-a întâmplat ceva mai rău. În afară de faptul că am ales „între una” – lucru care, apropo, se întâmplă și în management, lumea în general alege „între una”, între să facă sau să nu facă ceva, ceea ce e o decizie incompletă –, la mine a venit Revoluția în mijlocul liceului. Revoluția înseamnă că s-a schimbat tot. E clar că s-a schimbat toată viața mea, dar nici nu mi-a trecut prin cap să mă răzgândesc. Nu mi-a trecut prin cap vreodată să zic: „Ok, jumătate din clasa mea pare că dă la cu totul altceva…” Nu. Mă pregătisem până atunci pentru ceva.

Suntem făcuți să nu ne răzgândim.

Deciziile, mai ales cele grele, cu miză mare și cu incertitudine mare, sunt dureroase. Ne „muncesc” și ne fac să nu dormim bine noaptea. Astfel că, odată luate, nu vrem să ne mai întoarcem asupra lor, chiar dacă nu sunt, poate, cele mai potrivite. Sau ne obișnuim cu situația, ne place așa cum e, oricum ar fi, față de perspectiva de a ne confrunta cu o situație nouă, necunoscută: better the devil you know. Apoi este eternul sunk-cost – capcana costurilor nerecuperabile, când am investit deja mult într-o direcție anume, iar răzgânditul poate fi resimțit ca o pierdere. Sau nu ne răzgândim, fiindcă, dacă o facem, înseamnă că am luat o hotărâre proastă în trecut, ceea ce ar putea însemna că suntem proști. Și nu ne răzgândim în interiorul grupului, din cauza presiunii fenomenului de groupthink. Primul care strică armonia grupului își asumă un risc foarte mare, fiindcă nu trăim într-o societate care să tolereze ideea că cineva renunță.

Curajul de a ne răzgândi!

Învățați-vă copiii că e ok să se răzgândească. E ok și ca voi să vă răzgândiți. Nu e rușine. Abilitatea de chestionare a deciziilor pe care de-abia le-am luat, atunci când apare altceva pe drum, ar trebui educată din copilărie. Dacă nu ne răzgândim, n-avem oportunitatea să evaluăm alte drumuri. Este un cost de oportunitate pe care nu îl luăm în calcul aproape niciodată.

E de șase ori mai bine să avem cel puțin două opțiuni.

O spune chiar rezultatul unui studiu. Trei opțiuni e și mai bine. Nu mai mult de trei, că ne încurcăm în ele. Aproximativ 70% din deciziile strategice importante luate de board-urile de management sunt luate după evaluarea unei singure opțiuni. Se alege, în general, între a face sau a nu face ceva. Perspectiva aceasta se aplică, din păcate, și în viață. Avem impresia că suntem raționali, dar, legat de deciziile importante – job, facultate, țara sau orașul în care să trăim etc. –, de obicei, „alegem” doar dintr-o singură opțiune, ceea ce e o decizie incompletă. Trebuie să ne forțăm să vedem și alte opțiuni.

Cum știm în care „tren” să ne suim?

Prin „gara” fiecăruia dintre noi trec foarte multe „trenuri” în fiecare zi. De ce ne-am sui într-unul și nu în altul? Un criteriu ar fi să ne placă ceea ce urmează să facem, odată urcați. Să ne vedem făcând asta un timp mai îndelungat. Lucrurile pot fi și sinergice. Putem merge pe mai multe „trenuri” deodată. Sau același „tren” ne poate duce în mai multe locuri.

„The second leg”

Cei care conduc companii de vârf din America excelează și în alte domenii, motivând că dacă își construiesc totul pe „eu sunt ăsta”, nu e destul pentru ei și n-au stabilitate. Și atunci, fiind buni și la altceva, își dezvoltă acest „second leg”. Ideea e să nu ne oprim doar la a face ce facem bine, ci să încercăm lucruri noi, și să le încercăm mai mult decât la nivel de hobby. De exemplu, dacă avem o pasiune pentru gătit și suntem buni la asta, în loc să gătim pentru trei prieteni, să facem un eveniment la care lumea să își plătească masa. Nu înseamnă să avem două joburi. Înseamnă să avem un job și un hobby pe care să îl ducem la nivelul următor.

Ca să meargă mai bine, trebuie să meargă un pic mai prost.

Dacă credem că lucrurile o s-o imediat ce facem o schimbare – atunci când ceva stagnează su merge prost – ne înșelăm. Trebuie să ne acomodăm cu faptul că, pentru a merge mai bine, lucrurile trebuie să meargă mai prost la început. Cel puțin un timp. Să facem provizioane pentru asta, măcar mentale, și să muncim cât mai tare, să diminuăm scăderea. Să ne pregătim, să ne facem cât mai flexibili. Și să încercăm mereu să găsim soluții și strategii pentru a ne face mai ușor procesul de schimbare data viitoare.